Sala III
Arhitectura locuințelor neo-eneolitice
La începutul neoliticului spațiile de locuit erau relativ simple, cu un schelet format din pari de lemn înfipți în pământ sau atașați unor tălpi de lemn, între care erau așezate împletituri de nuiele, peste care era aplicat un strat de lut, acoperișul fiind realizat din materiale ușoare, stuf, papură, prinse pe un schelet de lemne subțiri.
Pe parcursul neo-eneoliticului se observă îmbunătățiri substanțiale în ceea ce privește structura și dimensiunile locuințelor. Construcțiile devin compartimentate, fiecare spațiu având destinație specifică, iar pentru unele locuințe a fost posibilă documentarea existenței unui pod pentru depozitare sau a unui etaj locuibil. Pentru aceste situații structura trebuia realizată astfel încât să susțină un planșeu solid, realizat din bârne groase și plase de nuiele acoperite cu lut.
De o importanță aparte pentru studierea construcțiilor eneolitice sunt locuințele care au fost supuse unei arderi puternice, fapt care a favorizat conservarea a numeroase detalii arhitecturale și a unei cantități impresionante de material arheologic surprins în interior.
Motivul arderii intenționate a locuințelor nu este încă pe deplin înțeles. De-a lungul timpului au fost emise mai multe ipoteze în acest sens, de la arderea accidentală din cauze naturale sau antropice, la cea intenționată, cu caracter ritualic (desacralizarea spațiului) sau sanitar.
Analizele realizate pe chirpicul de la locuințe eneolitice a indicat temperaturi de ardere mai mari de 800 °C, care nu se puteau obține doar prin combustia materialelor lemnoase și păioase ale elementelor constructive. Cel mai probabil arderea se realiza cu un aport consistent de material lemnos, așezat în interiorul și exteriorul locuinței, printre elementele de mobilier, depuneri cultice și vasele ceramice lăsate pe loc.