Muzeul de Istorie și Arheologie Piatra-Neamț

Paleoliticul. Era vânătorului nomad

Paleoliticul reprezintă cea mai veche, mai rece și mai îndelungată perioadă istorică în care au apărut diferite specii de hominizi și umane, aflate într-un proces continuu de evoluție și adaptare.

Homosapiens își face apariția în Europa în Paleoliticului superior, la circa 35.000 de ani, însă ocuparea spațiului continental de către noii-veniți a fost realizată într-o perioadă îndelungată.

Grupurile umane paleolitice aveau o economie de subzistență, bazată pe vânat, cules și pescuit, ceea ce le-a dat denumirea de vânători-culegători(hunter-gatherers), însă erau nevoite să se deplaseze pe distanțe mari din necesitatea de a descoperi resurse noi de hrană.

Trecerea de la Paleolitic la Neolitic (10.000-6.000/5.000) s-a realizat gradual și diferențiat de la o zonă la alta, în funcție de condițiile climatice și resursele existente. Încălzirea treptată a climei a dus la diversificarea florei și faunei, dar și la migrația spre nord a unor specii de animale vânate de grupurile paleolitice.

Paleoliticul de pe Valea Bistriței

Bazinul râului Bistrița prezintă o densitate de locuire ridicată, fiind înregistrate peste 30 de situri arheologicecu niveluri multiple de habitație. Cronologic, toate locuirile din acest areal se plasează în paleoliticul superior, între 35.000 și 15.000 ani.

Mici grupuri de vânători explorează Valea Bistriței, ajungând până la poalele muntelui, și se stabilesc, pentru scurte perioade de timp, pe terasele râului, din zona montană până la ieșirea din arealul pericarpatic. Arheologii care au cercetat aceste așezări, le-au atribuit culturilor aurignaciene, gravettiene și epigravettiene, cu tradiții culturale vaste, ce se întind pe tot cuprinsul Europei, de la Oceanul Atlantic și până în stepa rusă.

Economia vânătorilor pe Valea Bistriței

Economia comunităților paleolitice de pe valea Bistriței era bazată pe exploatarea animalelor sălbatice, direct dependentă de speciile de vânat aflate în tranzit. Printre speciile identificate se numără renul (Rangifertarandus), bourul (Bos primigenius), cerbul (Cervuselaphus), calul sălbatic (Equus caballus). Prezența mamutului (Mammuthusprimigenius) este slab atestată în siturile de pe Valea Bistriței, printr-un molar și unelte realizate din fildeși.

Piatra-Neamț – Poiana Cireșului

Un punct intens frecventat de vânătorii paleolitici l-a reprezentat terasa de pe partea dreaptă a Bistriței, în apropiere de confluența cu pârâul Doamna, unde a fost cercetat etapizat situl arheologic de la Poiana Cireșului.

Micul platou a reprezentat un loc utilizat temporar de grupuri de vânători-culegători din Paleoliticul superior, la intervale mari de timp. Cronologia absolută a depunerilor antropice și analiza tipologică a artefactelor din cadrul sitului indică intervale cronologice plasate între 27.000-15.000 de ani.

Cercetarea arheologică a oferit un număr impresionant de unelte realizate din piatră, în special menilit, silicolit, gresie și șist negru, dar și din silex adus de la mari distanțe.

În mod deosebit, la Poiana Cireșului vânătoarea este documentată în mod direct, prin descoperirea unui număr impresionat de oase de animal (mai mult de 14.000), cele mai numeroase fiind cele de la ren (Rangifertarandus).

Venus din Piatra-Neamț

O descoperire paleolitică de excepție este reprezentată de statueta din așezarea de la Piatra-Neamț – Platoul căprioara, identificată pe o terasă de pe partea dreaptă a Bistriței, nu departe de oraș. Artefactul, numit Venus din Piatra-Neamț, întruchipează o figurină umană, redată volumetric în mod exagerat, cu părțile feminine ale corpului bine reliefate. Nivelul arheologic în care a fost descoperită, plasează statueta la circa 20.000 ani î.Hr.

Neoliticul. Începutul economiei productive

Încălzirea globală de la sfârșitul ultimei glaciațiuni a favorizat dezvoltarea florei și faunei terestre și a determinat modificări majore în relația dintre om și mediul înconjurător. Economia „prădalnică”, bazată pe vânat, cules și pescuit, va fi înlocuită treptat de producerea hranei, prin agricultură și păstorit.

Cultura Starčevo-Criș

Cele mai timpurii grupuri umane care au ajuns în jumătatea de nord a Moldovei datează din prima jumătate a mileniului VI î.Hr.

Urmele acestor comunități sedentare, cu o economie bazată pe agricultură și creșterea animalelor, au fost descoperite în zona Neamțului la Grumăzești, Lunca, Țolici, Negulești, Homiceni, Mănăstirea Văratec.

Ceramica culturii Starčevo-Criș păstrează pictura cu motive geometrice, cu alb, roșu sau negru, înrudită cu cea realizată de comunitățile neolitice balcanice. Odată cu avansarea spre nord se remarcată în așezările epipaleolitice o pondere ridicată a vaselor ceramice grosiere, realizate cu multă pleavă în pastă, decorate cu impresiuni.

Cultura ceramicii liniare

În urma sintezei dintre comunitățile Starčevo-Criș și populațiile mezolitice din zona Dunării mijlocii s-a format cultura ceramicii liniare, care avansează spre vest, în zona central-europeană, și apoi spre est, suprapunând teritoriile locuite de comunitățile cu ceramică pictată.

Grupuri umane formate în zona Dunării mijlocii ajung la est de Carpațila mijlocul mileniului VI î. Hr. Siturile cercetate, cum sunt cele de la Târpești și Traian, indică scurte perioade de habitație, specifice grupurilor mici, cu locuințe puține și simple.

Exploatarea izvoarelor de apă sărată

Arealul submontan al lanțului carpatic este bogat în resurse de sare. În unele locuri apa sărată și-a săpat drum spre suprafață, dând naștere izvoarelor cu slatină. În zona est-carpatică au fost identificate peste 100 de astfel de izvoare cu apă sărată, cele mai multe fiind situate la contactul dintre zona montană și cea de dealuri subcarpatice.

Existența acestei resurse în Subcarpați a reprezentat un avantaj major pentru comunitățile din zonă, care puteau exploata și consuma sarea direct sau o puteau utiliza ca produs destinat schimbului.

Exploatarea slatinei în preistorie a fost identificată în mai multe locuri, cum sunt cele de la Lunca, Oglinzi, Țolici, Grumăzești, Negrești, Homiceni și Gârcina – județul Neamț, Cacica și Solca – județul Suceava, Cucuieți – județul Bacău.

În proximitatea acestor izvoare au fost cercetate adevărate „ateliere” de recristalizare, utilizate intens pe parcursul neo-eneoliticului și al epocii bronzuluiși, în măsură mai mică, în Antichitate. Urmele exploatărilor vechi se evidențiază sub forma unor mici movile formate prin acumularea în timp a unor cantități impresionante de ceramică, cărbune și cenușă.

Cea mai veche exploatare din Europa a unei surse de apă sărată a fost cercetată în județul Neamț, la Lunca-Poiana Slatinei. Cele mai timpurii depuneri în acest punct aparțin comunităților Starčevo-Criș și se încadrează în prima jumătate a mileniului VI î. Hr. Nivelele stratigrafice au o grosime de peste 2 metri și sunt alcătuite din urme ale unor vetre, fragmente ceramice, cărbune, cenușă și sol ars, demonstrând exploatarea îndelungată a acestei surse de sare.

Economia

Economia agro-pastorală, sedentarizarea, salubrizarea și organizarea spațiului de locuit au favorizat o creștere demografică în rândul populației neolitice, însă au determinat o nevoie constantă de căutare a resurselor pentru satisfacerea cererii.

Boabele carbonizate, descoperite uneori în adevărate silozuri, amprentele de semințe imprimate în lut ars și cantitățile mari de pleavă tocată din pasta vaselor ceramice sau pereții locuințelor, probează practicarea agriculturii ca ramură principală a economiei neolitice. Au fost identificate mai multe specii de cereale, dintre care ponderea cea mai ridicată o au grâul, prin formele sale primitive, puțin productive, orzul și ovăzul, și de plante leguminoase, precum lintea și mazărea.

Arhitectura locuințelor neo-eneolitice

La începutul neoliticului spațiile de locuit erau relativ simple, cu un schelet format din pari de lemn înfipți în pământ sau atașați unor tălpi de lemn, între care erau așezate împletituri de nuiele, peste care era aplicat un strat de lut, acoperișul fiind realizat din materiale ușoare, stuf, papură, prinse pe un schelet de lemne subțiri.

Pe parcursul neo-eneoliticului se observă îmbunătățiri substanțiale în ceea ce privește structura și dimensiunile locuințelor. Construcțiile devin compartimentate, fiecare spațiu având destinație specifică, iar pentru unele locuințe a fost posibilă documentarea existenței unui pod pentru depozitare sau a unui etaj locuibil. Pentru aceste situații structura trebuia realizată astfel încât să susțină un planșeu solid, realizat din bârne groase și plase de nuiele acoperite cu lut.

De o importanță aparte pentru studierea construcțiilor eneolitice sunt locuințele care au fost supuse unei arderi puternice, fapt care a favorizat conservarea a numeroase detalii arhitecturale și a unei cantități impresionante de material arheologic surprins în interior.

Motivul arderii intenționate a locuințelor nu este încă pe deplin înțeles. De-a lungul timpului au fost emise mai multe ipoteze în acest sens, de la arderea accidentală din cauze naturale sau antropice, la cea intenționată, cu caracter ritualic (desacralizarea spațiului) sau sanitar.

Analizele realizate pe chirpicul de la locuințe eneolitice a indicat temperaturi de ardere mai mari de 800 °C, care nu se puteau obține doar prin combustia materialelor lemnoase și păioase ale elementelor constructive. Cel mai probabil arderea se realiza cu un aport consistent de material lemnos, așezat în interiorul și exteriorul locuinței, printre elementele de mobilier, depuneri cultice și vasele ceramice lăsate pe loc.

Începutul Eneoliticului. Cultura Precucuteni

Eneoliticul reprezintă perioada de apogeu a civilizațiilor agricole de la răsărit de Carpați, fiind o etapă caracterizată prin stabilitate, creștere demografică și îmbunătățirea nivelului de viață.

Contactele dintre comunități se intensifică în cadrul unor relații de schimb complexe, printre „importuri” remarcându-se în special obiectele de metal, ceramica sau unele materii prime precum silexul.

În prima jumătate a mileniului V î.Hr., la începutul eneoliticului, spațiul de la est de Carpația fost locuit de comunitățile Precucuteni. Treptat a fost ocupat un teritoriu vast, din interiorul arcului carpatic, pe valea Mureșului, până la Nistru, apoi Nipru, pe parcursul celor 400 de ani de existență.

Cercetarea stațiunilor Precucuteni

Cultura Precucuteni și-a primit numele în raport cu mai bine-cunoscuta civilizație cu ceramică pictată pe care o precede. La nivel european, pentru prima dată acest aspect a fost pus în valoare prin săpăturile întreprinse încă din anul 1936 de către Radu Vulpe în situl arheologic de la Izvoare-La Izvoare.

Cercetările ulterioare au confirmat situația înregistrată la Izvoare și în numeroase alte situri. Printre acestea, săpăturile arheologice realizate la Traian-Dealul Fântânilor, Traian-Dealul Viei, Târpești-Râpa lui Bodai, Ghigoiești-Trudești, reprezintă puncte de referință pentru studierea culturii Precucuteni.

Decoruri și forme

Pe parcursul celor trei faze ale culturii Precucuteni se remarcă diferențe în modul de producere și decorare a olăriei. Vasele erau realizate din lut bine frământat, în care se adăuga, în funcție de calitatea dorită, nisip fin, pietricele, pleavă tocată sau cioburi pisate.

Începutul este marcat de utilizarea decorului incizat, cu motive geometrice, excizat și încrustat cu alb sau canelat fin. În faza a doua se păstrează decorul excizat și canelat, fiind introduse tehnicile de imprimare cu un obiect dințat și pictura bicromă. Spre final predomină decorul imprimat și se folosește rar pictura crudă, cu roșu sau alb, ce ilustrează motive spiralice.

Măiestria cu care meșterii olari de la începutul eneoliticului au realizat decorurile scoate în evidență un real simț al frumosului. Se remarcă respectarea tectonicii vaselor și tendința de a le acoperi în întregime sau aproape în întregime.

Manifestări spirituale

Manifestările magico-religioase ale populației precucuteniene ne sunt prezentate prin reprezentări de statuete antropomorfe și zoomorfe, aplicații plastice pe ceramică, vase antropomorfe sau antropomorfizate, realizate cu precădere din lut.

Zeița mamă sau Marea Mamă, creatoare a vieții, era redată stilizat, fără brațe și cu capul sub forma unei proeminențe, însă proporțiile sunt întotdeauna aceleași, ceea ce denotă respectarea unor rigori impuse de canoanele religioase. Statuetele, decorate cu linii incizate sau pictate cu roșu sau alb, prezentau uneori bijuterii, coliere, centuri sau diagonale. Între descoperirile antropomorfe se evidențiază complexele de cult depuse în sanctuare, cum sunt cele de la Poduri, Isaiia și Sabatinovka II, unde frapează similitudinile numerologice (21 statuete), ca o reprezentare a unui întreg panteon așezat la sfat.

Bodeștii de Jos-Cetățuia Frumușica

Pe terasa de pe stânga râului Cracău se află un promontoriu cu două platouri ovale, care se ridică cu circa 5-6 m față de restul terasei. Zona se află într-un perimetru bine delimitat natural, spre vest de abruptul terasei aflate la 30 m deasupra râului, iar spre nord și sud prin două ravene foarte adânci. În acest loc a fost identificată de către Constantin Matasă în 1928 Cetățuia Frumușica, așa cum era să fie ulterior cunoscută așezarea pluristratificată.

Zona a fost intens locuită, în numai jumătate de hectar fiind concentrate vestigii aparținând eneoliticului, prin descoperiri de tip Cucuteni A, Cucuteni A-B, Cucuteni B, epocii bronzului timpuriu și mijlociu, aparținând comunităților Târpești-Izvoare III, respectiv Costișa, și epocii fierului.

Descoperirile cele mai impresionante aparțin celor trei faze ale locuirii Cucuteni, pe parcursul săpăturilor fiind identificate mai multe resturi de la locuințe și numeroasele artefacte eneolitice între care se remarcă ceramica bogat ornamentată și reprezentările zoomorfe. La începutul locuirii Cucuteni, pe panta estică între platoul inferior și terasă, a fost realizat un șanț de apărare cu dimensiuni inițiale de 12 m lățime și 4 m adâncime. Printre descoperirile atribuite epocii bronzului trebuie evidențiat un șanț situat la marginea platformei inferioare, datat în ultimul sfert al mileniului IV î.Hr., și nivelul din perioada mijlocie a epocii bronzului, amenajat cu pietre de râu aduse din albia Cracăului.

Cultura Cucuteni. Apogeul civilizației preistorice europene

La mijlocul mileniului V î.Hr., sud-estul continentului european era dominat de comunități umane care au excelat în realizarea ceramicii bogat decorate. La est de lanțul carpatic se remarcă civilizația Cucuteni-Tripolie, fiind cunoscută la nivel internațional încă de la începutul secolului XX pentru modul de înfrumusețare a ceramicii și a bogăției materialului arheologic.

Pe parcursul unui mileniu, comunitățile cucuteniene au ocupat un teritoriu vast, de la lanțul carpatic la stepa nord-vest pontică, însumând mii de așezări, unele atingând dimensiuni gigant ce se întindeau pe sute de hectare.

Pe parcursul celor trei faze principale de evoluție, A, A-B și B, meșterii specializați în realizarea olăriei au utilizat forme și decoruri simetrice în realizarea vaselor și a reprezentărilor umane și animaliere deopotrivă.

Obținerea obiectelor din lut presupunea parcurgerea unor etape consecutive. Alegerea materiei prime și prepararea lutului erau urmate de modelare și pictare, în funcție de specificul perioadei și funcționalitatea dorită. Pentru modelarea ceramicii se foloseau unelte de lemn, de os și de lut ars, iar culorile cu care au fost pictate erau obținute din pigmenți naturali: albul din carbonați de calciu amestecați cu argile, negrul din oxid de mangan și roșu din oxid de fier.

Etapa finală în realizarea ceramicii roșiatice, de bună calitate, este reprezentată de arderea în cuptoarelor special amenajate. Astfel de construcții bicamerale aveau spațiul de ardere săpat sub nivelul solului, iar partea în care erau așezate vasele era construită ca o cupolă din lut. Cele două camere erau separate prin plăci de lut, întregi sau perforate, care permiteau trecerea căldurii din camera de ardere în cea a vaselor. În astfel de cuptoare temperaturile ajungeau la 800 °C, asigurând coacerea omogenă și o culoare uniformă pentru piesele cucuteniene.

Cucuteni A

Ceramica realizată în prima fază de evoluție a culturiiCucuteni este bogat ornamentată, cu decor adâncit (incizat, canelat) și pictat (bicrom și tricrom, cu nuanțe de alb, roșu și negru), cu motive spiralo-meandrice și geometrice, dispuse de regulă pe întreaga suprafață exterioară a vasului; uneori și la interior. Repertoriul ceramic este extrem de variat, cuprinzând recipiente tronconice, bitronconice, sferice sau cilindrice, uneori fiind prevăzute cu picior, care serveau unor funcții diverse (ceramică de gătit, pentru servitul mesei, pentru păstrarea alimentelor, pentru activități cultice).

Semnificative pentru această etapă sunt cercetările arheologice din siturile de la Bodeștii de Jos-Cetățuia Frumușica, Poduri-Dealul Ghindaru, Târpești-Râpa lui Bodai și Izvoare-La Izvoare care au oferit informații despre modul de viață a comunităților din prima fază de evoluție a culturii Cucuteni și un material ceramic spectaculos.

Organizarea internă a așezărilor

Așezările au fost amplasate pe diferite forme de relief, de la terasele râurilor cu acces facil la resursele naturale necesare pentru desfășurarea activităților cotidiene și practicarea agriculturii, la promontorii impunătoare, delimitate natural de pante abrupte, protecție dublată uneori de șanțuri și valuri de pământ cu rol de apărare.

Organizarea internă a spațiului, prin dispunerea locuințelor în cercuri sau linii paralele, între care au fost intenționat păstrate zone neocupate, destinate pentru desfășurarea unor activități ale întregii comunități, și realizarea unor sisteme defensive indică existența unor indivizi care se îngrijeau de conducerea și organizarea socială a comunității.

Sisteme de apărare

Securitatea reprezenta o chestiune esențială pentru grupurile umane din trecut. Pentru a limita pericolele venite din exterior, atacuri ale unor grupuri umane sau ale animalelor sălbatice, unele așezări eneolitice au fost protejate prin ridicarea de fortificații.

Sistemele de apărare erau realizate printr-un efort colosal, colectiv și coordonat, pe un traseu determinat de configurația topografică a terenului și de nevoile comunității. Fortificarea putea fi realizată prin săparea de șanțuri, ridicarea de valuri, contravaluri și palisade, complexitatea construcției fiind indisolubil legată de dimensiunile spațiului ce trebuia apărat și de numărul de indivizi ce puteau participa activ la realizarea acesteia, dar și de importanța socială, economică și spirituală a așezărilor. Șanțurile care delimitau spațiul locuit aveau un profil de formă trapezoidală, de 6-9 metri deschidere și 2-3 metri adâncime, fiind de cele mai multe ori dispuse în formă de semicerc.

Reprezentări antropomorfe și zoomorfe

Plastica antropomorfă cucuteniană este dominată de reprezentările feminine, care o redau pe Marea Zeiță, în poziție așezată sau în picioare. Nu lipsesc însă nici reprezentările masculine, androgine sau o serie de vase antropomorfe sau antropomorfizate, care redau corpul sau părți ale corpului în mod exagerat.

La început statuetele erau redate în poziție șezând, perpetuând tradițiile precucuteniene, având membrele superioare și capul doar stilizate, în timp ce picioarele și bazinul erau modelate la dimensiuni exagerate. Decorul adâncit, realizat în pasta moale înainte de uscare și ardere, sau pictat, înainte de ardere, acoperea piesa în întregime sau doar parțial. A doua etapă este dominată de statuete în poziție verticală modelate stilizat, zvelte, decorate exclusiv prin pictură.

Reprezentările plastice zoomorfe, vasele zoomorfe sau doar protome zoomorfe lipite pe unele recipiente, redau corpul sau părți ale corpului diferitelor specii de animale domestice sau sălbatice. Uneori, schematizarea este atât de puternică încât identificarea animalului este dificil de realizat. Cele mai frecvente sunt reprezentările de tauri, berbeci și porci, dar nu lipsesc nici urșii, cerbii, porcii mistreți, păsările sau șerpii.

Complexe de cult Ghelăiești

Săpăturile realizate în situl pluristratificat de la Ghelăiești-Nedeia au oferit rezultate deosebite, dintre acestea cele mai relevante fiind complexele de cult, aparținând fazei B a culturii Cucuteni.

Într-o locuință-sanctuar a fost descoperit un complex de cult alcătuit din patru statuete și nouă vase, opt pictate și unul lipsit de decor. Caracterul ritualic este ilustrat și prin modul în care obiectele au fost aranjate: reprezentările antropomorfe feminine au fost așezate cardinal într-un vas cu capac, recipientul piriform fiind îngropat cu partea inferioară în podeaua sanctuarului până la limita decorului. Peste aceste componente ale depunerii a fost poziționat cu gura în jos un vas de mari dimensiuni, iar în jurul lui au fost dispuse circular alte șase vase.

Cercetarea unui alt sanctuar sanctuar a oferit două complexe de cult similare. Prima depunere este alcătuită dintr-o machetă de sanctuar și patru statuete (trei feminine și una androgină), iar a doua include o machetă de sanctuar și șapte statuete (cinci sunt feminine și două androgine).

Cucuteni A-B

Pe parcursul fazei A-B se petrec modificări importante în cultura materială a comunităților cucuteniene. Ceramica era decorată exclusiv prin pictură bicromă (în combinații alb-negru sau alb-roșu), sau tricromă, cu motive geometrice dispuse în registre tectonice și metope. Vasele sunt mai voluminoase, de formă tronconică, bitronconică sau sferică.

Săpăturile realizate în siturile de la Ghelăiești-Nedeia, Traian-Dealul Fântânilor, Bodeștii de Jos-Cetățuia Frumușica, Piatra Șoimului-Horodiștea au pus în evidență existența unor complexe arheologice însoțite de un material ceramic cu decoruri minuțios realizate.

Meșteșugul pietrei și al osului

Pe parcursul eneoliticului au fost utilizate în activitățile cotidiene obiecte realizate din materii prime diverse, însă s-au păstrat doar artefacte realizate din materiale neperisabile.

Prelucrarea osului și cornului constituia o ocupație de bază. Pentru obținerea uneltelor sau a podoabelor materia primă, provenită atât de la animale domestice, cât și de la exemplare sălbatice, trecea printr-un întreg lanț de operațiuni – tăiere, perforare, șlefuire. Artefactele descoperite formează grupe tipologice distincte, de la ace și împungătoare folosite la perforare, săpăligi și brăzdare asociate cu agricultura, până la verigi, inele, mărgele și pandantive.

Sfârșitul civilizației Cucuteni-Tripolie

În faza finală a culturii Cucuteni se remarcă o continuare și o dezvoltare a tradițiilor materiale și spirituale ale fazei anterioare, civilizația de la est de Carpați atingând acum un nivel proto-urban. În acest context, cercetarea invocă un spor demografic fără precedent și apariția așezărilor de mari dimensiuni.

Apariția atelierelor specializate de producere a ceramicii reprezintă unul dintre aspectele specifice acestei etape de evoluție. Olăria este decorată exclusiv prin pictură (bicrom și tricrom), cu motive spiralo-meandrice și geometrice, care acoperă în special partea superioară sau interiorul vaselor, dar și reprezentări antropomorfe sau zoomorfe. Unele din stilurile picturale apărute în etapa precedentă continuă și acum, alături de altele noi. Reprezentative pentru această fază sunt rezultatele cercetărilor din siturile de la Văleni-Cetățuia, Ghelăiești-Nedeia, Poduri-Dealul Ghindaru, Târgu Ocna-Podei.

Dispariția civilizației cu ceramică pictată sud-est europeană, agricultori sedentari prin definiție, s-a produs treptat în a doua jumătate a mileniului IV î.Hr. din cauza unui complex de factori de natură internă și externă.

Schimbările climatice, prin reducerea cantităților de precipitații și scăderea temperaturilor, care au adus o aridizare pe un teritoriu vast și diminuarea producției agricole pentru o populație aflată în continuă creștere demografică, au reprezentat începutul declinului în plan economic pentru comunitățile Cucuteni. Studiile bio-arheologice mai recente sugerează că în aceeași perioadă își fac apariția în sud-estul Europei și primele epidemii. În faza finală de evoluție a culturii Cucuteni-Tripolie au loc presiuni puternice dinspre stepa nord-pontică, din partea comunităților nomade de crescători de animale, adaptate mai bine climei aride. Pe fondul acestor schimbări, se produce transformarea treptată a modului de viață a populațiilor predominant agrare.

Metalurgia

În spațiul carpato-dunărean, primele obiecte apar în mileniul V î.Hr., fiind realizate din cupru nativ sau, mai rar, din aur, prin batere la rece, în timp ce topirea metalului este mai bine documentată pentru etapa finală a eneoliticului. Reducerea minereurilor cuprifere și topirea aramei pot fi asociate cu utilizarea cuptoarelor speciale de ars ceramica unde erau obținute temperaturi ce depășesc 1000 °C. Prin turnarea în tipare de piatră sau lut se puteau obține unelte și arme (topoare, pumnale, dălți, ace, împungătoare), dar și obiecte de podoabă (brățări, pandantive, verigi, inele, mărgele, discuri ornamentale). Un procedeu complex, numit „al cerii pierdute”, presupunea modelarea din ceară a obiectului dorit, acoperirea cu lut, eliminarea cerii prin ardere, urmată de turnarea metalului topit în tiparul rezultat, astfel încât erau obținute obiecte cu forme și decoruri variate.

Cultul morților

După mai mult de un secol de cercetări nu a fost descoperită nicio necropolă în care populația cucuteniană și-a depus defuncții. Lipsa contextelor funerare dintr-un teritoriu vast, controlat pentru mai mult de un mileniu de comunitățile Cucuteni, nu poate fi decât rezultatul respectării riguroase a riturilor și ritualurilor funerare.

Numărul mormintelor identificate este foarte redus, fiind considerate exclusiv depuneri ritualice. Trebuie evidențiate situațiile de la Traian-Dealul Fântânilor, unde au fost cercetate patru morminte, scheletele fiind depuse în gropi alături de un bogat inventar ceramic, și de la Girov-Mănioaia, unde au fost descoperite în interiorul unei locuințe arse patru schelete, trei de copii și unul de femeie. La Poduri-Dealul Ghindaru, într-o groapă, pe un pat de 30 de centimetri de semințe carbonizate, a fost așezat un craniu de copil, în timp ce într-o groapă îngustă au fost descoperite părți dintr-un schelet de adult, craniul fiind la baza gropii, în timp ce oasele lungi de la membrele inferioare se aflau la partea superioară a gropii.

Pe lângă astfel de depuneri, în unele situri cucuteniene, cum sunt cele de la Bodeștii de Jos-Cetățuia Frumușica și Poduri-Dealul Ghindaru, au fost descoperite diferite fragmente de oseminte umane, fără a fi evidențiat caracterul ritualic.

Practicile funerare ale comunităților Cucuteni rămân încă învăluite în mister. Printre ipoteze se numără abandonul cadavrelor în afara așezărilor și antropofagia ritualică, însă cea mai plauzibilă explicație, incinerația ritualică, poate fi asociată cu importanța focului în riturile și ritualurile din această perioadă, ca un mod de a marca comuniunea omului cu natura.